Au trecut două săptămâni de când s-a întâmplat și o săptămână de când simt că s-a întâmplat.

A fost frumos la început să nu simt așa puternic, pastilele fac minuni, dar după ce le trece efectul am început să simt realitatea.

Am încercat să procesez ce simt, să accept ce s-a întâmplat. Pe de o parte simțeam că sunt pe drumul cel bun în procesul de detașare, pe de altă parte simțeam că nu am luptat suficient. Gândul acesta la suficiență m-a bântuit câteva zile.

Până la urmă nu suficiența era problema ci faptul că eram prea copleșitor în ce simțeam. Întradevăr, în ultimii ani am învățat să spun ce simt încă de la început, în mod direct. Poate sună tulburător dar prefer ca persoana care dorește să fie lângă mine, să îl cunoască pe Andrei așa cum este el, fără mască.

Acum ar trebui să zic ceva și de acest Andrei fără mască, care își face veacul pe aici de vreo 7 ani și vorbește vulnerabil despre emoții, despre ce simte, are momente de anxietate – pe unele le depăsește mai ușor, pe altele mai greu, consideră safe space un dialog cu persoanele apropiate, când toate momentele grele pot fi programate astfel încât să treacă mai usor peste ele. Uneori mă gândesc că poate e defect sau slăbiciune să vorbești de emoții dar sincer, nu mai știu cum era viața mea înainte de asta. Uneori îmi iese, uneori nu, ce știu e că nu pot să țin pe nimeni cu forța în viața mea. Îmi este mai dificil să renunt, mai ales când îmi pasă de cealaltă persoană.

Daca citești asta, îmi pasă de tine și aș minți să spun că nu este așa. Ai grijă la măștile celor pe care i-ai ales în jurul tău, pentru că pot ascund una sau mai multe minciuni, depinde doar de tine dacă vrei să vezi adevărul din spate.

O să închei cu un citat pe care mi l-a zis cineva apropiat acum câteva zile: „Într-o lume plină de maști, noi trăim cu propria față…”