E gălăgie în jurul meu. Oamenii se mișcă încontinuu negăsindu-și locul. Voci de diferite intensități se auzeau în încăpere împingându-te la o stare de agitație. Mă retrag lângă un perete și încerc să mă liniștesc. Mă uit în pământ câteva secunde chinuit de gânduri după care ridic capul brusc.
În fața ochilor mei este ea. Stă la o masă singură. Iau hotărârea să fac primul pas în direcția ei, iar oamenii încep a se mișca cu încetinitorul. Mai fac un pas și observ cum gălăgia scade din intensitate. Cu fiecare pas în direcția ei timpul curgea mai greu. Ajung în fața ei iar timpul se oprise pentru cei din jur dar nu și pentru ea.
O privesc atent și încerc să îi aflu povestea, pentru că noi ca oameni avem fiecare o poveste, una chiar interesantă putem spune, doar să ai răbdare să îl asculți pe cel de lângă tine și totodată să fim autentici, fără măști care creează oameni falși, fără substrat; proiecții create din frică, disperare poate și orgoliu.
Îmi fac curaj și rostesc câteva cuvinte… Nu sunt sigur dacă îmi va răspunde… Mă uit din nou în ochii ei și încep să îi aud glasul. Are o voce caldă care îți conferă o siguranța că poți purta un dialog cu persoana respectivă.
Din acest intersant dialog cu dânsa aflu că are planuri de viitor, vise; un lucru tot mai rar întâlnit. O ascult cu mare drag și pentru prima dată mă simt bine în postura de ascultător. Îmi amintesc de nucleul uman și ale sale dorințe, o comparație între el și nucleul unui sistem de operare; cum putem spune că oamenii sunt precum un sistem de operare, nucleul este același iar lucrul care ne diferențiază este personalitatea care este doar un strat în plus peste nucleu. Încerc să înțeleg mai mult lumea în care trăiesc.
Sunt conștient că nu pot sta în această lume blocată; o privesc încă odată zâmbind și mă îndepărtez ușor. Lumea începe să se miște ușor; gălăgia începe a crește în intensitate… Revin la lumea normală, dacă pot numi asta normalitate…