Stau într-un raft în fața unei vitrine. Soarele bate puternic în geam punând tensiune și mai mare asupra mea. O persoană vine și se uită fugitiv la vitrină și merge mai departe indiferentă. Pe mine se puteau observa urme de praf, semn că eram de ceva timp în raftul acela spre deosebire de celelalte jucării care luceau.
Un copil intră în magazin și mă apucă din raft, se uită atent la mine, mă analizează cu mare atenție apoi mă aruncă înapoi în raft.
„E defectă” – îi spune el revoltat vânzătorului și ia alta de lângă mine pe care i-o întinde să i-o împacheteze.
Nu e primul care făcuse asta; am început să mă obișnuiesc cu gândul că lumea vine, se uită la mine și mă aruncă înapoi în raft. Mă doare când se întâmplă asta; mă doare să văd cum celelalte jucării își găsesc proprietari, numai eu sunt aruncat înapoi în raft. Aș vrea să nu mai stau acolo să fiu bătaia de joc; măcar să fiu distrus dacă nu mă vrea nimeni, să nu mai fiu nevoit să simt acest sentiment de marginalizare zi de zi. Încerc să îmi dau seama care este vina mea, dar nu ajung la un răspuns acceptabil. Îmi închid ochii și îmi doresc să nu mă mai trezesc dar simt cum trecutul îmi amintește fiecare lovitură și mă aruncă în prezent, debusolat, fără un scop.
Dar până la urmă ce sunt eu? O jucărie defectă…