Port o mască de mulți ani, o mască care are rolul de a arăta lumii o formă umană banală, uneori enervantă, poate chiar băgăcioasă, o formă care se vrea acceptată de tipare.
Mă uit la ea cu teamă, o analizez dar nu îndrăznesc să scot vreun cuvânt. Începe să i se vadă un zâmbet în colțul gurii.
Zâmbetul ei îmi bucură inima și aud încet un sunet de crăpătură; era masca mea, tocmai se fisurase. Nu știu ce să fac… Cum să reacționez? E mai bine să plec acum până nu se crapă cu totul? Privesc în jur și încerc să mă ridic dar nu pot face nimic. Picioarele mi se înmuiaseră. Îmi adresează o întrebare… Întorc privirea către ea… este și mai frumoasă. Încerc să îi răspund dar nu reușesc să formulez un răspuns satisfăcător, care să aibă sens. Începe să râdă de prostioarele pe care tocmai le scosesem pe gură și aud din nou sunetul de crăpătură. Îmi găsesc cu greu cuvintele și încep să îi vorbesc din adâncul inimii.
Se realizează încet o conexiune cu gândurile mele, iar vorbele pe care le rostesc fac parte din experiențele marcante. Simt cum de pe față mi se preling niște picuri calzi. Duc mâna la față și realizez că picurii erau sânge; lipsea masca din zona aceea.
Mă opresc din vorbit și îmi întorc privirea către ea. Fața ei se schimbase, avea o privire atentă iar zâmbetul era diferit de cel de dinainte. Îmi reiau șirul gândurilor dar nu mai pot să o privesc în ochi. Simt cu masca începe să se fărâme mai tare, iar inima începe să bată neregulat.
Masca nu mai există, doar lacrimile care au început a se forma. Mă ridic grăbit și mă îndepărtez pentru a putea plânge singur…