Bântuind printre umbre
By Andrew Diaconesque

Bântuind printre umbre, încerc să trăiesc,
Dar sincer, nu mai izbăvesc.
Mi-e dor de ea, să îi privesc ochii mari, neîncetat,
Dar ea, fără voie m-a abandonat.
Mă doare să mă știu singur aici,
Mă doare să știu că nu pot face nimic,
Mă doare să știu că exist,
Mă doare acest abandon nejustificat,
Ma doare…
Privesc la cer și-n pământ se transformă,
Cad pe el și mă izbesc fără formă.
Mă uit la pământ și nu mai e,
Sunt în aer, mă prăbușesc…

Am căzut și m-am lovit,
Nu văd urmă de rană, nu simt nimic.
M-am transformat în umbra,
Pot bântui singur, liniștit.

Am greșit și-am încercat să repar,
Degeaba, totul a fost în zadar.
Greșelile nu se pot repara,
Iar timpul nu iartă decât parțial.