Poveste pentru doi ochișori…
By Andrew Diaconesque

Doi ochi, frumoși, micuți,
Au ajuns să mă-npresoare.
M-au făcut privind în gol să-i admir
și ieri și azi și maine,
Căci cerul oglindit în ei
nu poate fi, mai albastru
mai senin, mai limpede.
E oare această frumusețe un lucru fermecător?
E oare în această lume lucru mai minunat?
Decât privind la ea, ființă misterioasă, cu chip amețitor.
Dar da, draguță floare
Privind la tine simt un chin,
Un chin al drumului perfid,
ce pe unii i-a pierit.
Un chin al dorului de absolut,
Acel imbold necunoscut.

Dar totuși ce s-a întâmplat când noi,
privind la stele în zări,
uităm de ale lumii depărtări?
Sa fim aproape nu e greu,
Privind in jur e doar nevoie de tupeu.
Să știm unde să venim,
indiferent de ce și cum,
v-om fi cei ce adăpostim;
A lumii lucru misterios,
Pentru unii de prisos,
iar pentru noi lucru drag, așteptat,
De noi și alții,
Pe acest pământ tot mai umblat
Noi suntem stări, nu oameni;
Am fost… suntem… și v-om fi;
Ce vrem noi, destinul nu va ști.